Una din dorintele oricarui om este de a fi fericit. S-au scris si s-au spus atat de multe despre fericire in sute de ani, s-au trait drame reale sau regizate cu si despre fericire. Si noi ne dorim unii altora fericire. Uneori cu usurinta cu care este verbalizat aproape devine ceva dezavuat, ceva reflexiv, ceva dezbracat de continut, parca o forma fara fond. Dar asta nu va împedica pe nimeni sa nu rosteasca cuvantul magic: Fericire.
Ma intreb totusi pe mine insami sunt eu fericit? Am fost sau as putea sa fiu fericit? Sunt eu asa, sau fericirea este ceva extern, o stare provocata. Daca da, ce sau cine sau cand o provoaca? Este fericirea ceva ce vine, sta si pleaca? Daca vine de unde vine, daca pleaca unde pleaca? O putem pastra? O putem pierde? Poate fi cineva permanent fericit?
Inclin sa cred ca fericirea este totusi o stare. Poate conditionata. Probabil fericirea este data de situatii de momente si poate de aceea senzatia de temporalitate. Adica vesnica relatie cauza-efect. Daca este asa inseamna ca vom fi tributari cauzelor care ne pot furniza fericire ?
Dar in acest caz ce ne facem cand ne putem intalni cu situatii care sunt atemporale, nonmateriale. Pentru ca atunci cand iubim de exemplu este tot o forma de fericire. Iubirea sincera dezintersata, nativa, este atemporala. Cum ar fi iubirea pentru parinti sau copii.
Acest gen de fericire nu se naste si nu moare, ea doar exista in exact aceasta atemporalitate, este o proprietate intima a persoanei.
Si acum iar pun sare pe rana, pentru ca scriind aceste randuri, am fost provocat de un gand:
Sunt fericit cand mananc ceva bun.
Deci exista fericire asta este cert. Dar motive pentru a fi fericit?
Tata si Moderator cu experienta pe Desprecopii.com. Vizitati blogul lui Marius.
