Știu, concediul de creștere vine o dată cu un copil. Sunt strâns legate unul de celălalt. Naști, pui pe hold tot ce făceai până atunci și te dedici copilului. Că e mic, că are nevoie de tine.

Și apoi nu o fi România în top 10 țări care oferă condiții favorabile aducerii copiilor pe lume, dar măcar oferă o lege prin care poți sta acasă, până aproape împlinește cel mic 2 ani de zile beneficiind și de indemnizația de creștere.

Vă ziceam că acest concediu vine firesc, aproape în majoritatea cazurilor, mama este cea care renunță la serviciu și rămâne acasă cu cel mic. Dar sunt și cazurile în care tații, dintr-un motiv sau altul, aleg să facă fix același lucru.

Unii construiesc o casă în doi ani, alții pornesc afaceri și descoperă cheia succesului. Eu m-am hotărât să-i dau Marei cam ce i-am luat Sarei și aici mă refer la timp valoros cu maică-sa. Timp pe care nimeni nu i-l mai dă înapoi. Timp în care cresc o dată cu copilul meu. Doi ani în care eu mă reinventez ca mamă, iar fetele mele își reinventează universul, cu mama lor acasă.

Am fost mamă dar nu cu normă întreagă

Nu vă imaginați că până acum n-am fost mamă, doar că nu aveam normă întreagă. Întorcându-mă la serviciu atunci când Sara avea doar cinci luni, n-am fost cu adevărat aici. Știu, fiecare mamă a sacrificat ceva. Regretul meu cel mai mare este că am ales să-mi continui pregătirea, iar soțul meu a intrat în concediu de creștere copil. Financiar, ne-am descurcat. Emoțional nu prea.

Am simțit această întoarcere de parcă n-am fost nici la muncă, nici acasă. Nu cu adevărat. Nu cum mi-aș fi dorit să fiu. Alăptarea s-a întâmplat cu mari eforturi din partea mea de a face rezerve de lapte. Cu toate astea, sunt recunoscătoare că am alăptat mai bine de doi ani și jumate. Totuși, diminețile mele erau groaznice atunci când mă suiam în mașină, pe drum spre muncă, cu imaginea bebelușului meu care efectiv trăgea de mine în hohote de plâns. Sentimentul de vinovăție trona în interiorul meu până mă întorceam acasă și îmi îmbrățișam copila strâns, ca după o mare despărțire. Ea îmi sărea în brațe iar eu simțeam că nu merit un copil atât de minunat.

Mai erau și discuțiile alea care tăiau ca un cuțit în carne vie, cu câte o mămică care dădea ochii peste cap când auzea că am renunțat la concediul de creștere. N-ai cum să înțelegi, tu nu stai acasă, deși exact atunci încetam să o mai ascult și îmi imaginam că-mi țin copilul în brațe, că râd cu el și că ne hârjonim. Poate nu stau mereu acasă, dar sunt mereu cu gândul acolo.

Îmi aduc aminte foarte bine discuția cu Laura Markham, fondatoarea ahaparenting.com cum îmi zicea: Fii acolo pentru ea, atât cât se poate. E mai important să petreci timp de calitate chiar dacă e puțin, decât să stai cu copilul tău toată ziua și să nu fii acolo. Cuvintele ei mi-au mers la inimă, deși eu m-am mai biciuit o perioadă pentru alegerile mele.

Nu vă închipuiți că un concediu de creștere copil înseamnă relaxare

Din capul locului eu am zis că nu ar trebui să se numească concediu. Ești practic tot la job, doar că 24 din 24 de ore. Fără pauze, fără concedii de recuperare sau medicale, fără nimic.

Și aici aș vrea să punctez cu un lucru. Mi se pare extrem de important ca omul care petrece atât de mult în preajma copiilor să-și găsească niște resurse de unde să se încarce cu energie, răbdare și cu multe alte atribute pe care ar trebui să le aibă un părinte. O să râdeți dar nu parte cu schimbatul scutecelor este cea mai împuțită…

Cu toate astea copilul are nevoie de mamă în primii doi ani din viață

Articol publicat original pe blogul MamicaZburatoare.ro.