Un amic scria zilele acestea sau, mai degraba, întreba dacă ar fi idealist ca oamenii să dea testare psihologică înainte de a-și face conturi pe rețele sociale. Evident că mi s-a parut idealist! Nu se cere nici când vrem să facem un copil. Și știm bine in ce fel sunt crescuți multi copii! Si nu ma refer doar la cazurile din zonele defavorizate, unde se da vina mai mereu pe situatia financiară.

Ce am putea rezolva dacă am face consiliere sau terapie înainte de a face un copil?

1. Fricile noastre conștiente și inconștiente. Aici cuvântul potrivit ar fi sa facem pace cu ele, ca de rezolvat nu este cazul, frica fiind parte din noi, pusa acolo cu grija pentru a ne proteja si a nu ne arunca cu capul inainte in situatii periculoase, ce ne pun viata în pericol.
Ei bine, aceste frici se agravează odata cu apariția unui copil, daca nu le-am gestionat înainte. Putem deveni părinți hiperprotectori, privindu-i pe cei mici de bucuria autonomiei. Ba chiar, ajungem sa avem copii ce nu depășesc faza dependenței, pentru câștigarea independentei. Acest fenomen îi poate transforma în adulti dependenți de alte persoane si in indivizi care apelează mereu la victimizare.

2. Convingerile si credințele pe care ni le-am însușit prin educație sau experiențe ce ne-au determinat distorsiuni cognitive ( e.g. Ne-a mușcat un caine si credem ca toti câinii sunt răi)

a. Un copil îmi va salva căsnicia, relația

Greșit! În primul rând, apariția unui copil vine la pachet cu alte provocari pentru relatie, iar daca aceasta nu este bine sudata, lucrurile se pot agrava.
Următorul aspect este faptul ca tu te pui clar în poziția de victima cand spui ca cineva trebuie sa te salveze. Si cine e acel cineva? Un pui de om bun si curat care trebuie sa faca munca grea a ceea ce nu au reușit adultii sa faca! Evident ca nu are șanse de reușita? Dar si daca ar avea, cine suntem noi sa punem tot greul pe umerii unui micuț? Presiunea este enormă si costul imens. Rezultatul este un nou adult cu alte probleme care va considera ca si el va fi salvat de copilul lui si tot asa in cerc vicios pana nu se mai repară nimeni.
Am văzut în schimb persoane care au fost determinate dupa apariția copilului sa mearga la consiliere, realizând datorită copilului ca au multe aspecte personale de rezolvat! Acolo e cu felicitări!

b. Dacă eu nu am fost fericit….o să fac totul să fie el fericit!

Acesta nu este un gând rău deloc, doar sa fie pus proactiv în aplicare.
Dacă ne transformăm copiii in victima perfecta care nu pot supraviețui si nu pot fi fericiti in afara noastra, acolo s-ar putea sa avem o mica problema. Fericirea se observa si se intreaba! Observ ce face pe cineva fericit si intreb omul de ce are nevoie. Nu fac eu totul pentru el, cu buna intenție de a-l face fericit, iar apoi îi reproșez ca nu e multumit! Pentru ca e posibil sa nu fie multumit daca eu fac ce cred eu ca il face fericit, nu ce stiu sigur de la el ca vrea si are nevoie.

c. Trăiesc prin copil meu!
Eu nu am reusit sa fiu…va fi el!

E talentat la…va fi….

Si tot asa!!! Idei ce le avem despre altii si le ghidam viata fara ca ei sa aiba minima dorinta inspre acel drum!

Mai sunt sute de exemple, cam cât o lucrare de doctorat, dar nu vreau sa ma lungesc pentru ca sunt convinsa ca ați înțeles idea! Toate aceste aspecte pot fi dezbătute în consiliere si structurate eficient în mintea noastră!

Și mi-ar plăcea să cred, în mod idealist, precum amicul meu, că acest lucru va fi obligatoriu și gratuit! Ca noi, parintii vom primi sprijin continuu în acest tip de educație si ca astfel vom crește generatii mai puțin apăsate de traumele noastre!

Doamne ajută!

Sursa mesajului: Vizitati blogul Gabrielei Maalouf aici