Mă uit lung la poza din faţa. Boteni. Acum după atâţia ani îmi văd ochii încurcaţi în clipa în care am coborât din personalul mirosind a fier rulant scârţâind din toate încheieturile. Pfiuuuuu…… si locomotiva aflată undeva in faţă anunţă in mod implacabil ca şarpele de fier o ia din loc. Cu o smucitură urmată de un zdrăngănit violent pleacă. Pleacă aşa cum a venit si ieri si alaltăieri si cum o va face şi mâine lăsând in urmă oameni cu bagaje pe un peron ce nu mai există.
Septembrie 1986. Nu ştiu câţi călători coboară în general însă atunci cred că a fost scris să fiu singurul călător cu acea destinaţie. Boteni. Mă uit în jur şi văd câteva case cu prispele acoperite de viţă de vie cu frunze prăfuite de la vântul nărăvaş. In spate halta goală iar după ea cât se vedea cu ochii un câmp galben ce se pierdea in zare marginit de o lizieră de copaci ce părea a fi o pădure. Atât! Nici ţipenie de om nicăieri de parcă ar fi dat careva cu o bombă. Doar un lătrat al unui căine supărat se auzea de prin vreo ogradă. Mă uit din nou spre chichineata din statie si citesc scris: BOTENI. Aici trebuie sa cobor asta e clar. Dar unde e unitatea militară? Nu tu ziduri, nu tu porţi, nu tu om pe care să-l întreb. Intr-un târziu văd un bărbat cu o pălărie de paie în cap şi nişte şlapi ponosiţi în picioare şi mă îndrept voiniceşte spre el ţinând cu putere de mâner valiza de lemn. Da, valiza de lemn, semn distinct, inconfundabil, emblema celui care pleacă sau se întoarce din cătănie.
- Buna ziua…. Fiti amabil unde e unitatea militară 01842 …. de paraşutişti? completez eu rapid
Omul se uită lung la mine zâmbind enigmatic de parcă aş fi o nu ştiu ce arătare ciudată şi-mi răspunde cu ochii mijiţi arătând spre câmpul larg din spatele meu:
- Acolo!
Mă uit spre câmp, mă uit înapoi aiurit către el şi el văzându-mi nedumerirea izbucneşte în râs şi mai zice o dată:
- Du-te pe cărare şi la capăt mai întrebi.
Nu mai zic nimic chit că am crezut că mă ia de prost si o iau pe o cărare ce pornea de la marginea câmpului trăgând de valiza mea de lemn şi se pierdea în zare. Ajung eu la capătul celălalt unde cărarea mea se termina brusc la marginea pădurii. Mă opresc şi eu odată cu ea. Bun. Acuma încotro? In faţă pădure în spate câmp şi eu la mijloc. Ca un făcut apare din pădure un subofiţer călare pe o bicicletă îmbrăcat într-o uniformă albastră. Apuc să pun aceeaşi întrebare. Nu ştiu ce aveau toţi că de fiecare dată când se uitau la mine zămbeau la fel. Era un zâmbet ce mie îmi părea zeflemitor. Imi arată şi el din mers către pădure pe cărarea pe care abia atunci o zăresc spunăndu-mi:
-Ia-o numai încolo! şi fără nici o altă lămurire o luă mai departe călare pe bicicletă pe cărarea pe care venisem eu.
Lămurit la fel de puţin intru în pădure şi o iau de-a lungul cărării ce abia se zărea dintre frunzele căzute ale copacilor ce vesteau sosirea toamnei.
Nu după mult timp copacii dispar lăsând vederii câteva clădiri albe si mai multe alei pe care văd pentru prima dată mai mulţi militari îmbracaţi în uniforme albastre. Intreb si eu încotro sa o iau si fiecare îmi indica spre una din clădiri. Intru eu pe o uşă si in faţă la capătul unui coridor stătea un militar cu armă iar in spate un drapel. A fost prima imagine care m-a impresionat şi aveam să aflu din proprie experienţă ca era garda la drapel.
Intru eu intr-o cameră unde un ofiţer cu banderola rosie pe braţ alături de care mai erau vreo trei militari mă preia scurt cu ordinul meu de încorporare cu tot şi după ce mă înscrie într-un registru mă repartizează la Batalionul 2, Compania 4 paraşutişti. Mă preia frumuşel unul dintre militari şi mă duce într-una dintre clădiri sus la etaj unde mă lasă intr-o sală lungă cu paturi metalice suprapuse.
Din acea clipă avea să se termine definitiv viaţa adolescentului Marius urmând să se transforme implacabil într-un bărbat. Doar ca eu nu ştiam asta. Nu încă.
Tata si Moderator cu experienta pe Desprecopii.com. Vizitati blogul lui Marius.
