Mediul în care trăim nu este întotdeauna cel mai prietenos. Oamenii, circumstanțele ne pot crea neplăceri mai mici sau mari. De acolo, alegem fie să ne supăram pe viața pe care o trăim și pe ghinionul care ne înconjoară, fie să vedem ce putem face noi mai bine în condițiile date.

Nu mai este un secret faptul că noi, părinții de azi, ne gândim mult mai mult la binele și la bunăstarea copiilor noștri. Să mănânce bine, să primească o educație aleasă, să nu ducă lipsă de cele necesare și trebuincioase vieții, să nu fie afectați emoțional de nimeni, niciodată dacă se poate. Dar oare putem face noi toate aceste lucruri? Și dacă reușim oare există un cost pentru asta?

Sigur că există un preț pentru orice! În special, pentru asumarea vieții și experienței altcuiva.

Așadar, a venit pe lume micuțul nostru, lumina ochilor noștri ( fără nicio ironie)! Ne topim efectiv de iubire și ne îngrozim chiar și la gândul că micuțul s-a zgâriat aproape invizibil la genunchi, nu mai vorbim de situații cu adevărat periculoase. E în natura umană să intrăm în rolul salvatorului, al celui care protejează și satisface nevoile micuților. Dacă nu ar fi fost așa, copiii nu ar fi supraviețuit până să apuce să își capete singuri autonomia și să învețe să se protejeze singuri.

Cu alte cuvinte, e perfect normal și natural să ne protejam bebelușii și să răspundem prompt oricărei nevoi ar avea ( de hrana, căldură, afecțiune). Doar că acest rol începe să se estompeze încet pe măsură ce micuțul învață să facă lucruri singur, descoperă care sunt situațiile periculoase și ce are de făcut în astfel de cazuri.

Dacă nu știm unde, când și cum să ne oprim din acest rol al salvatorului, nu facem altceva decât să ne transformăm propriul copil într-o victimă, pentru că un salvator nu poate salva decât o victimă. Nu ai cum să salvezi o persoană autonomă și care știe ce are de făcut. Și oare de ce am vrea că al nostru copil să traiască o viață de victimă, o viață de personă care nu știe și nu are încredere că ceea ce simte și are de făcut e foarte bine pentru el? Oare ce avem noi de câștigat, din poziția de salvator? În afară de extenuare, nu mare lucru!

Și, totuși, copiii au nevoie de ajutor mereu, în diverse situații! Cum știm când să facem ceva și când doar să îi privim cum se descurcă singuri? Nimic mai ușor! Citim frumos o carte sau un articol despre etapele de dezvoltare ale copilului, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional și psihosocial. Ne luăm ceva marje de eroare în funcție de ritmul lui de dezvoltare și îi dăm libertatea de a fi autonom pe tot ceea ce poate face în funcție de vârsta pe care o are.

Dacă intrăm în cercul vicios de a-i curața drumul de orice obstacol, peste care copilul ar putea trece cu ușurință singurel, nu facem decât să îi luăm șansa de căpăta încredere în forțele proprii, în ceea ce simte în adâncul ființei sale.

Cum pregătim copilul de drum?

1. Lasă-l să aleagă

” Te îmbraci cu pantalonii verzi sau cei albaștri?”
” Îți faci temele înainte sau după masă?”

2. Arată respect pentru munca sau efortul depus

” Borcanele nu se deschid întotdeauna ușor. Apreciez faptul că vrei să mă ajuți cu micul dejun.”
” Șireturile se leagă cu multă îndemânare. Îmi place să văd că vrei să te încalți singur.”

3. Nu te grăbi cu răspunsurile

” Mami, de ce ploua? Ce este ploaia?”
Mama: ”Tu ce crezi?”

4. Încurajează-l să caute și alte surse în afara casei

” Poate ar fi bine să întrebi dentistul/ doctorul/ profesorul/ vecinul, etc  când mergem acolo! ”

5. Nu lua speranța

În loc de ” Vrei să mergi în tabăra de mate? Dar tu nu te prea pricepi la mate…cum te-ai gândit la asta?”
am putea spune: „ Vrei în tabara de mate? Apreciez inițiativa!”

6. Lasă-l și pe el să te învețe lucruri

” Poți să-mi arăți cum se face? Învață-mă și pe mine!”

Cel mai ușor moment de pus în aplicare această experință, de a-i da copilului șansa să fie el cel care învață părintele ceva, s-a produs la noi în familie odată cu orele de informatică de la școală. Eu sunt un pic mai puțin pricepută cu tehnologia, dar fac eforturi să o înțeleg și mai ales să o pun în aplicare, așa că fetița mea Charlize are plăcerea delicioasă de a-mi fi profesoară de informatică.

Evident că există multe exemple despre cum ne putem ajuta micuții să devine autonomi și încrezători în ceea ce pot face. Cel mai important lucru este, de fapt, curajul nostru de a accepta că micuții noștri sunt niște ființe perfect capabile să reușească dacă sunt susținuți în acest sens!

Sursa mesajului: Vizitati blogul Gabrielei Maalouf aici