Obișnuiam să mergem în fiecare duminică la biserică. Mama avea grijă să ne îmbrace cu cele mai curate și frumoase haine pe care le aveam în dulap. Ajunși acolo, ne amestecam printre oameni și după ce ne închinam la icoane, ne făceam de lucru printre picioarele mamei, sau în genunchi. Ascultam slujba și chiar dacă ne fugeau gândurile și în alte părți, ne întorceam de fiecare dată, acolo, rugându-ne la Dumnezeu. La final era predica în care preotul, avea mereu grijă să strecoare și o parabolă. Pe unele le-am uitat, pe altele le știu doar morala. Însă una mi-a rămas în minte, intactă, de parcă aș fi auzit-o ieri.

Se face că o fetiță merge într-o zi la biserică și se întâlnește pe drum cu diavolul care sub arătare umană, o întreabă unde se duce.

-Mă duc la biserică, spune copilul cu un ton firesc căci asta ar trebui să facă toată lumea în zi de duminică.

-Acum? Te duci acum la biserică când afară este așa frumos și copiii se joacă împreună? Se stropesc cu apă, se joacă v-ați ascunselea, râd și cântă până la lăsatul serii? Acum te duci? Lasă că o să ai toată viața înainte pentru asta. Du-te și te joacă mai bine.

Fetița face cale întoarsă și la vârsta adolescenței își amintește de biserică și vrea să se ducă la o slujbă de duminică. Îmbrăcată frumos, pregătită sufletește pentru o astfel de experiență, tânăra se întâlnește șidin nou cu diavolul, nu foarte departe de biserică care o convinge că asta este vremea pentru distracții și trăit viața, nu pentru mers la biserică și rugăciune.

La fel vine o vreme de făcut copii, apoi de crescut, apoi timpul trece și femeia este bunică, trebuie să aibă grijă de nepoți, să facă dulcețuri, să pună murături, viața ei pare plină și niciodată nu găsește timp să se ducă la o liturghie.

Toate astea până când fetița de altădată ajunge să fie o bătrână, singură, părăsită de copii și de nepoți, a cărei alinare nu o mai găsește nicăieri, așa că face o ultimă încercare și hotărăște să meargă la o slujbă, într-o zi de duminică.

Apare și de data asta divolul și o întreabă într-o doară, știind deja răspunsul:

-Unde mergi, mamaie?

-Mă duc la biserică, îi răspunde bătrână, ridicându-și privirea cu un gest chinuit.

-Dar toată viața ce ai făcut?

De fiecare dată când mă gândesc să amân ceva, îmi pun întrebarea cât de important este acel ceva pentru mine? Apoi urmează un moment în care încerc să-mi clarific care sunt prioritățile mele și ce contează cu adevărat aici, acum.

Copiii sunt o prioritate, jobul este și el important, lucrurile pe care le faci pentru tine, proiectele tale mici apoi proiectele mari, toate visurile care stau acolo, într-un sertar, optimiste că va veni o zi în care cineva o să le îndeplinească.

Totul e o luptă, totul e o fugă. Urlă furia în noi de fiecare dată când nu reușim să ne ridicăm la nivelul pe care l-au stabilit alții pentru noi, la fileul pe care o societate strâmbă se strofocă să-l țină ridicat. Trebuie, totul trebuie.

Cursuri, examene, calificări. Să știi, să faci, să demonstrezi.

Fotografii, impresii, like-uri.

Cine a călătorit mai mult, cine s-a pozat îndeajuns de bine, cine știe că se mănâncă cum trebuie pentru că lasă dovada meniului  pe facebook și instagram.

Cine e mai fericit decât restul oamenilor care nu știu că lumea e mereu în schimbare, tre buie să ții pasul, să te zbați, să alergi în tandem.

Să fii cea mai bună mamă, cea mai frumoasă soție, cea mai gospodină, care gătește cel mai bine. Să atingi toate pragurile carierei tale, să-ți cumperi o casă, o mașină. Apo poate să-ți construiești o casă, să mergi în vacanță în țară, să mergi în străinătate, să-ți dorești mereu altceva, să trăiești pentru mâine.

Dar cum ar fi să trăiești pentru azi? Să te bucuri aici, acum, așa? Atât de simplu? Să-ți iei scaunul rupt și vechi și în loc să-l arunci, îl repari și îi dai un strat de vopsea pe deasupra. Poate chiar te relaxezi în timp ce faci asta și te bucuri de experiența în sine. Și să nu-ți mai dorești nu știu ce scaune de pe vivre care sunt acum în trend.

Să te uiți la copiii tăi fără să-ți dorești ca ei să crească mai repede și ției șă-ți fie mai ușor. E posibil ca niciodată să nu fie ușor decât dacă încerci să vezi și lucrurile bune din fiecare provocare.

Să te privești în oglindă și să-ți iubești ridurile. Să ai grijă de tine fără să te transformi radical în altcineva. Să-ți îmbrățișezi corpul de mamă și să-ți iubești vergeturile. Datorită lor ai azi copiii minunați pe care nu te mai saturi să-i privești. Să-ți accepți celulita, să te accepți pe tine cu totul. Să nu mai speri că într-o bună zi, alte lucruri te vor face fericită, habar nu ai cât de bine îți este aici, acum. Că nimic nu trebuie, că lucrurile importante pentru tine sunt cele pe care tu le setezi.

Dă-ți voie să fii, să respiri. Bucură-te de faptul că ai copii mici, că treci prin astfel de experiențe. Sun-o acum pe prietena ta, dacă îți trece un gând prin minte sau nu suna dacă o faci doar din complezență. Zâmbește doar atunci când simți cu adevărat că vrei să o faci, învață să spui nu la fel cum spui și da. Oprește-te acum din alergarea ta și trăiește-ți viața ca și cum nu există mâine.

Nu mai alerga după fericire, bucură-te aici, acum. Așa nu o să te mai întrebe nimeni ce ai făcut toată viața. Sau dacă o să te întrebe, o să știi ce să-i răspunzi.

---

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articol publicat original pe blogul MamicaZburatoare.ro.