Mi-aș fi dorit să le fi spus să nu vină să-mi vadă nou-născutul atat de repede – confesiuni
Mi-aș fi dorit să le fi spus să nu vină să-mi vadă nou-născutul atat de repede - confesiuni: articol preluat de pe Desprecopii.com. | Linkul original aici
Mi-aș fi dorit să le fi spus să nu vină să-mi vadă nou-născutul atat de repede – confesiuni
Mi-aș fi dorit să le fi spus să nu vină să-mi vadă nou-născutul atat de repede
Mi-aș fi dorit să le fi spus să nu vină.
Cu doar câteva luni în urmă, după 36 de ore de travaliu indus, am adus pe lume primul meu copil – o fetiță minunată. Eram epuizată, umflată, copleșită… dar și copleșitor de fericită. Împreună cu soțul meu, nu ne puteam lua ochii de la ea. O admiram în liniște, îi vorbeam cu glas blând și ne minunam de fiecare sunet, de fiecare mișcare. Ne întrebam din când în când, cu lacrimi în ochi: Cum am fost atât de norocoși?
În acele prime ore, eram doar noi trei. Și era perfect.
Dar, desigur, nu am putut rezista tentației de a le arăta tuturor mica noastră minune. La fiecare asistentă care intra pe ușă, simțeam nevoia să strig: „Uitați ce am făcut!” Iar când doctorul mi-a spus că e o fetiță frumoasă, m-am simțit atât de mândră, cum nu mai fusesem niciodată.
Așa că, atunci când familiile noastre apropiate ne-au trimis mesaje întrebând când pot veni s-o cunoască, le-am spus imediat: „Veniți când vreți!” Am fost bucuroși să-i avem aproape. M-am ridicat din pat, m-am aranjat puțin și eram entuziasmată: fiica noastră urma să-și întâlnească bunicii, unchii, mătușile…
Însă entuziasmul s-a stins treptat.
După zeci de îmbrățișări, zeci de fotografii și brațe care o țineau – în timp ce eu stăteam pe marginea patului, tot mai obosită – am început să simt o tristețe ciudată. Îmi lipsea copilul meu. Deși era acolo, la doar câțiva pași, simțeam că nu o am destul.
Când în sfârșit toți au plecat, am simțit un val de liniște. Doar noi trei, din nou. Și era tot ce aveam nevoie.
Acasă, lucrurile n-au fost mai ușoare. În primele 24 de ore, ne-am reîntors la spital de două ori – o dată pentru că am crezut că fetița se sufocă (nu se sufoca), apoi pentru că avea icter și a trebuit internată. Totul era un haos: hormonii, grijile, oboseala, sentimentul că trebuie să răspund tuturor mesajelor și să le spun când pot veni în vizită.
Știam că nu mai sunt eu. Știam că nu era momentul potrivit pentru musafiri.
Încercam să alăptez, să mă refac, să învăț cum să fiu mamă, să păstrez casa cât de cât în ordine… și să zâmbesc politicos vizitatorilor. Dar tot ce-mi doream era să mă închid într-o cameră cu fiica mea și să nu ne deranjeze nimeni.
Am avut o zi – doar o zi – în care am fost doar noi trei. A fost o binecuvântare. Liniște. Intimitate. Timp pentru noi. Dar a fost scurtă. A doua zi, vizitatorii au revenit.
Am început să-mi doresc să fi avut curajul să spun: „Mai târziu.” Sau poate chiar „Nu acum.”
Mi-aș fi dorit să fi știut despre „cocooning” – acea perioadă protejată în care părinții se izolează cu nou-născutul pentru a-și crea legătura lor, în liniște. Mi-aș fi dorit să știu că este în regulă să nu fii pregătit pentru vizite. Că nu trebuie să demonstrezi nimic. Că ai voie să spui „nu”.
Acum, luni mai târziu, sunt recunoscătoare pentru toți cei care ne-au fost alături. Dar știu și că, data viitoare, voi alege altfel.
Iar dacă cineva drag mie va deveni părinte, voi ști să spun:
„Sunt aici pentru tine. Te vizitez doar când ești pregătit. Până atunci, vă îmbrățișez cu gândul.”
