Fiecare pas îmi provoca o grimasă. Aproape că îmi aud paşii unul după altul troncănind sacadat pe asfaltul rece ca două ciocane ce bat sarabanda într-o toacă:
Toc! Toc! Toc! Toc!
Mă apuc să-i număr. 1,2,3,4,5,6…. Renunţ repede. Si păşesc. Incă unul şi încă unul:
Toc! Toc! Toc! Toc!
Nici nu ştiu cu exactitate încotro mă îndrept. Mă las purtat de paşii mei şi gândurile îmi fug aiurea, de la Ana la Caiafa, fără un sens anume. Cred că nici măcar nu îmi mai bat capul să stabilesc vreo ordine anume în gândurile mele. Ce vraişte totuşi.
Toc! Toc! Toc! Toc!
Ar trebui să o sun pe mama. Mâna îmi fuge reflex la buzunarul pantalonilor de unde îmi extrag telefonul deştept. Formez şi aştept.
- Alo? Mama? Ce faci?
––––
Si aşa se scurg 15 minute discutând mai acelaşi lucruri banale ca de fiecare dată. Si cu toate acestea respir. Respir fiecare cuvânt de parcă aş depinde de el ca de aer.
- Da mama. Ok mai povestim – şi închei o discuţie banală dar cotidiană.
Mă uit pe geam pentru o secundă la ploaia rece de aprilie şi decid să îmi mişc fundul în altă zonă.
- Hmmm… abia ai venit, iarăşi pleci?
Râd la gândul ăsta de doi lei şi păşesc cu grijă căutând sunetul ăla atât de cunoscut:
Toc! Toc! Toc! Toc!
Si fiecare pas îmi provoacă o grimasă pe care nici nu mă mai obosesc să o ascund. Atunci îmi fuge gândul la un cer albastru imens si marea, da, o mare albastră infinită ce se pierde în zare. Nici nu mai ştiu unde se termină marea şi unde începe cerul. E un infinit de albastru. Ochii mi se umezesc şi zâmbesc victorios la gândul ca o să imi bat grimasa aia nenorocită ce are impresia că mă va învinge de fiecare dată la fiecare pas.
Toc! Toc! Toc! Toc!
Si preţ de câteva secunde ce mi se par o eternitate realizez că speranţa este un lucru bun. Iar lucrurile bune nu mor niciodată
Tata si Moderator cu experienta pe Desprecopii.com. Vizitati blogul lui Marius.
