Vuietul motoarelor avionului îmi băteau timpanele în ciuda căştii bine înfipte peste urechi. Mă aşez pe unul din locurile libere din partea stângă a avionului alături de doi dintre camarazii mei uitându-mă prin hubloul mic. Afară e o căldură infernala a unei veri toride de august. Arşita a ars toată iarba de lângă pistă lăsând pete galbene în contrast cu culoarea gri a pistei de decolare. Chiar şi aceasta fierbe la propriu iar aerul fierbnte se ridică în vălătuci. In zare văd trecând personalul de la Titu o dunga albastră deformată de aerul cald. O mâna îmi stă strânsă pe coarda agăţată de cablul de oţel iar cealaltă se odihneşte pe paraşuta de rezervă.
La un moment dat motoarele încep să vuiască iar avionul se cabrează ca un cal nărăvaş luând viteză din ce in ce mai mare. Afară nu mai vad decat defilând iarba si tufe uscate de mărăcini din ce în ce mai rapid până când sentimentul inconfundabil al desprinderii de la sol reaşeaza viteza acestora într-un ritm mai lent făcându-se din ce in ce mai mici. Doar orizontul se deschide larg şi mai larg odată cu înălţimea
Motoarele bâzâie constant şi mintea imi fuge aiurea fără o logică anume. Din când în când câte un gol de aer îmi aduce aminte ca avionul totuşi dansează printre norii alburii ca nişte franjuri. E totuşi cald. Mă gândesc ca e mai bine afară la aer.
Triiiing…. Triiiing…. Triiiing…. se aude clar din partea din faţă a avionului. Becul rotund şi mare este încă roşu. Dar simt că vine momentul să ies. Mâna stângă parcă dă să stea şi mai strânsă. La un semn mă ridic de pe locul meu, aliniat cu ceilalti ca nişte boabe de fasole într-o păstaie şi ne întoarcem cu feţele spre partea din spate a avionului. In mod reflex ne uitam încă o dată la paraşuta celui din faţă de parcă ar fi a noastră. Aerul de afară ne plezeneşte feţele luăndu-ne o bucată buna din transpiraţia de pe frunte.
Triiiing…. Triiiing…. Triiiing…. Soneria îşi face datoria şi lumina verde se aprinde.
Salt! Salt! Salt! Salt! Salt! Salt! Se aude scurt in vuietul motoarelor şi a aerului ce ne şfichiuie ochii o dată cu o bătaie scurtă.
Apoi aproape linişte. Nu avion, nu motoare, nu caldură, nu greutatea paraşutelor. Doar suierul aerului brăzdat şi pământul ce se face din ce in ce mai mare. Nu peste mult timp, un pocnet scurt si zgomotul inconfundabil al paraşutei ce se deschide mă anunţă ca a sosit timpul sa iau o pauză în goana mea către pământ.
Aerul devinde iar cald, totul încetineşte şi sub tălpile mele se deschide câmpul ars de soarele torid al unei zile fierbinti de august. Iar paraşuta se aşează într-o parte ca o pată de culoare într-un contrast bizar cu galbenul tufişurilor de scaieţi.
Tata si Moderator cu experienta pe Desprecopii.com. Vizitati blogul lui Marius.
