O naștere la LIMITA dintre viață și moarte pentru ingerașul meu luptător – jurnal sentimental de mama de bebe prematur
O naștere la LIMITA dintre viață și moarte pentru ingerașul meu luptător - jurnal sentimental de mama de bebe prematur: articol preluat de pe Desprecopii.com. | Linkul original aici
O naștere la LIMITA dintre viață și moarte pentru ingerașul meu luptător – jurnal sentimental de mama de bebe prematur
Niciodată nu am crezut că a fi mamă este un lucru atât de minunat. Nu știam că această iubire te face mai puternică decât ai fi crezut vreodată, că îți dă curaj să lupți chiar și când pare că nu mai ai putere.
După toată durerea, dezamăgirea și suferința pierderii primei sarcini, viața mi-a oferit o nouă șansă. O a doua sarcină. Vestea m-a luat prin surprindere. Îmi imaginasem momentul altfel, îmi făcusem planuri – voiam să rămân însărcinată în luna mai, ca să-i fac o surpriză soțului. Dar viața a avut propriul ei plan, iar sufletul acesta mic și-a ales să vină mai devreme, în ianuarie.
De la început, drumul nu a fost ușor. La primul control, vestea nu a fost bună: sacul gestațional nu se implantase bine. Două zile mai târziu, au început scurgerile maronii, iar teama a pus din nou stăpânire pe sufletul meu. Apoi, în săptămâna 24, totul s-a complicat și mai mult… amenințare de avort. Am urmat tratamentul, am stat la pat, am sperat, am plâns, am luptat. Totul părea bine… dar doar pentru o vreme.
Iar apoi… a început cea mai mare încercare a vieții mele.
Aceasta este povestea nașterii îngerașului meu luptător – o naștere la limita dintre viață și moarte. O poveste despre frică, durere, speranță și un miracol care mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
veti citi
Niciodata nu am crezut ca a fi mamă este un lucru atat de minunat.
La primul control facut vestile nu erau foarte bune
Atunci a fost prima oara cand am zis ca acest copil va fi un luptator
In saptamana 24 iar s-au complicat lucrurile…aveam din nou eminenta de avort
Incepusera contractiile
Plangand ii rugam sa inceapa operatia de cezariana – sa scoata copilul ca sa nu moara.
Mi se parea atat de mic…insa stiam ca va lupta.
Alte povesti de nastere remarcabile
Niciodata nu am crezut ca a fi mamă este un lucru atat de minunat…
După toată durerea, dezamăgirea și suferința pierderii primei sarcini, viața mi-a oferit o nouă șansă. O a doua sarcină…
Vestea m-a luat prin surprindere. Îmi imaginasem momentul altfel, îmi făcusem planuri – voiam să rămân însărcinată în mai, ca să-i fac o surpriză soțului. Dar viața are propriile căi, iar sufletul acesta mic și-a ales să vină mai devreme, în ianuarie.
Într-o după-amiază mi-am cumpărat un test de sarcină, dar nu am avut curajul să-l fac. Am așteptat. O noapte întreagă m-am perpelit, iar la 5 dimineața, cu inima bătând nebunește, am intrat în baie. Când am văzut liniile, am simțit că mi se taie respirația. Era real? Era posibil să fie adevărat? Mi-era teamă să mă bucur, prea frumos ca să fie adevărat… și atunci, peste emoția pură a acelui moment, s-a așternut teama. Oare voi putea duce sarcina până la capăt?
Când i-am spus soțului, chipul i s-a luminat de bucurie, dar în ochii lui am văzut și altceva. Teama. Știa cât am suferit prima oară și, la fel ca mine, se temea să mai spere. Dar, în ciuda fricii, în acea dimineață, pentru prima dată după mult timp, în inimile noastre a încolțit din nou speranța.
La primul control facut vestile nu erau foarte bune
La primul control, vestea nu a fost deloc bună… Sacul gestațional nu se implantase bine. Două zile mai târziu, au început să apară pete maronii, semn că ceva nu era în regulă. Încercam să nu-mi pierd speranța, dar teama își făcea loc în sufletul meu.
Apoi, la 10 săptămâni, coșmarul a devenit realitate. O hemoragie puternică. Panică. Disperare. Am sunat-o pe doctoriță, iar cu vocea ei calmă mi-a spus să vin a doua zi pentru chiuretaj. M-am prăbușit. Am plâns toată noaptea, cu un nod imens în gât, cu sufletul sfâșiat. De ce? De ce eu? Sunt tânără, sănătoasă… ce am făcut să merit asta? Îmi venea să urlu de durere, dar nimic nu putea schimba realitatea care părea deja scrisă.
Dimineața, cu pași grei, am urcat scările clinicii, pregătită să-mi iau adio. Însă, înainte de orice, doctorița a hotărât să-mi mai facă o ecografie. O ultimă verificare, doar ca să fie sigură.
Și atunci… miracolul. Pe ecran, acolo unde mă așteptam să văd doar golul pierderii, am văzut viața. Embrionul era acolo. Se dezvoltase. Inima lui bătea. Totul era bine. Am izbucnit în plâns, dar de data asta de fericire. Am rugat-o, tremurând, să se mai uite o dată. Și încă o dată. Să nu mă mintă, să nu fie o iluzie. Dar era real. Minunea mea trăia.
Atunci a fost prima oara cand am zis ca acest copil va fi un luptator
Atunci am știut. Copilul meu era un luptător. Un suflet puternic, care se agăța de viață cu toată forța.
Am urmat tratamentul cu sfințenie, am stat la pat zile și nopți întregi, iar în fiecare noapte mă rugam, cu inima strânsă, să fie bine. Să reușesc să duc sarcina până la 12 săptămâni. În mintea mea, acel prag devenise salvarea mea. Credeam cu toată ființa că, dacă ajung acolo, nimic rău nu se mai poate întâmpla.
Și am ajuns. Cu tratament, cu teamă, cu speranță, cu rugăciuni – săptămâna 12 a venit, iar eu am răsuflat ușurată. Credeam că de acum voi putea respira, că voi putea lăsa în urmă frica. Dar nu știam ce avea să urmeze…
Citeste si Regula celor 12 saptamani: sau cand sarcina se transforma in lacrima
După cele 12 săptămâni, când totul părea în sfârșit în regulă, nimic nu mi-a mai putut opri fericirea. Mă simțeam ușoară, recunoscătoare, plină de viață. În sfârșit, puteam să mă bucur de această sarcină fără teamă.
Mulți dintre prietenii soțului mă priveau cu admirație. Spuneau, în glumă, că nu sunt „ca altele” – mereu cu zâmbetul pe buze, fără mofturi, fără pofte exagerate, fără egoism. Eu nu vedeam lucrurile așa. Pur și simplu, după tot ce trăisem, fiecare zi cu acest copil în mine era o binecuvântare. Și cum să nu zâmbesc, când în inima mea creștea miracolul pe care îl așteptasem cu atâta speranță?
In saptamana 24 iar s-au complicat lucrurile…aveam din nou eminenta de avort
Însă, în săptămâna 24, liniștea s-a risipit din nou. Problemele s-au întors, iar amenințarea unui avort îmi umbrea din nou speranțele. Tratament, repaus la pat, rugăciuni – și, pentru o vreme, totul a fost bine. Dar nu pentru mult timp…
În săptămâna 34, am mers la ultima ecografie. Totul părea în regulă, cu o singură excepție – bebe era poziționat cam jos, lucru care nu i-a plăcut deloc doctoriței. Eu, zâmbind, am întrebat în glumă dacă e posibil să am scurgeri de lichid amniotic, pentru că în ultimele zile mă simțeam ciudat. Dar răspunsul pe care l-am primit mi-a înghețat sufletul.
Doctorița a decis să îmi facă și un control mai amănunțit. Și acolo, pe masă, am primit vestea care mi-a tăiat respirația: colul era deja deschis. Puteam naște oricând. Diagnostic: amenințare de naștere prematură.
Am plecat acasă tremurând, cu un nod în gât și lacrimi în ochi. Bebe avea doar 2 kg… Cum putea un copil atât de mic să supraviețuiască? Cum să fie pregătit să vină pe lume atât de devreme?
Trebuia să mai rezist 3 săptămâni. Doar 3 săptămâni și ajungeam la termen. Dar acele 3 săptămâni mi se păreau o bătălie imposibilă. Injecții, pastile, lacrimi, nopți nedormite, rugăciuni fierbinți – totul era pe umerii mei. Și totuși, undeva în adâncul sufletului, simțeam că nu voi rezista…
Venise momentul, emotii puternice, lacrimile imi stateau in gat.
Totul a fost o surpriză pentru mine… Chiar dacă mă așteptam ca bebe să nu mai reziste încă o săptămână, momentul m-a luat complet pe nepregătite.
Cu o seară înainte, veniseră nașii în vizită. Am stat la povești, am mâncat pește gătit de soțul meu, iar pe la 3:30 dimineața, ne-am băgat în pat, obosiți, dar liniștiți. Toată lumea adormise buștean… doar eu nu găseam odihna. Simțeam mereu nevoia să merg la baie.
Pe la 5:30 dimineața, după ce abia apucasem să dorm o oră, m-am trezit brusc. Mă simțeam udă. Am mers la baie, încercând să mă liniștesc – poate mă mișcasem prea mult, poate doar o alarmă falsă. M-am spălat, m-am schimbat, dar nici nu am apucat să ies din baie, că din nou… uda, mult. Ups… venise momentul.
Emoțiile m-au lovit din plin. Mâinile îmi tremurau, lacrimile îmi stăteau în gât.
L-am trezit pe soț, apoi am fugit sub duș, încercând să mă adun. S-au trezit și nașii și, fără să mai pierdem timp, am plecat spre spital.
Drumul mi s-a părut o veșnicie. Medicul meu tocmai plecase din gardă, iar gândul că poate nu va ajunge la timp mă teroriza.
La spital, primul care m-a consultat a fost un alt medic. A sunat-o imediat pe doctorița mea și, după câteva momente care mi s-au părut o eternitate, verdictul a venit: voi naște în câteva ore.
Au încercat să oprească nașterea măcar 12 ore, suficient cât să pot primi toate cele 3 doze de dexametazonă pentru plămânii bebelușului. Dar nu am reușit decât să primesc două. Lupta se ducea deja, iar micuțul meu luptător era pregătit să vină pe lume…
Incepusera contractiile.
M-am internat în spital și am fost dusă direct în sala de nașteri. M-au pus pe perfuzii, iar contractiile începuseră deja. Când am văzut-o pe doctorița mea intrând pe ușă, am răsuflat ușurată – era acolo, lângă mine, și știam că voi fi pe mâini bune.
M-a urcat pe masă pentru control: dilatație 2, col rigid. Contractiile erau scurte, așa că mi-au administrat mai multe injecții – oxitocină pentru intensificarea travaliului, atropină pentru col și altele de care nici nu-mi mai amintesc.
Timpul părea să treacă repede, dar la ora 16:00 a început adevărata luptă. Durerile au devenit insuportabile. Monitorizarea fătului arăta că bătăile inimii lui scădeau periculos. Telefonul meu suna continuu – toată lumea voia să știe cum mă simt, dar eu nu mai puteam vorbi. Durerea era copleșitoare.
M-au urcat iar pe masă… dilatație 9, colul tot rigid. Eram atât de aproape, puteam naște în orice moment, dar din cauza tratamentelor administrate cu două săptămâni înainte pentru a opri nașterea, colul meu refuza să cedeze. În plus, lichidul amniotic scăzuse drastic, iar cordonul ombilical era înfășurat în jurul bebelușului, punându-l în pericol.
La ora 18:00, am fost dusă din nou la ecografie, de data aceasta pe scaun cu rotile. Toată lumea îmi spunea să nu împing, să mă calmez, dar cum să mă liniștesc? Durerea mă sfâșia. Eram la capătul puterilor și, într-un moment de frustrare, m-am luat până și de infirmiera care mă împingea, fiindcă era să mă răstoarne cu căruciorul. La durerile pe care le aveam, nici nu mai știu ce am spus…
La ecograf, medicul a estimat greutatea bebelușului: 2200 grame. A spus că poate fi o eroare și speram cu toții să fie mai mare. Dar realitatea era alta – bătăile inimii lui continuau să scadă, lichidul aproape dispăruse, iar micuțul meu se înfășura tot mai mult în cordonul ombilical.
Doctorița mea a aruncat o privire, a schimbat câteva vorbe scurte cu doi colegi și, în secunda următoare, am fost luată direct de pe masa de ecograf și dusă de urgență în sala de operație. Nu mai era timp de pierdut.
Plangand ii rugam sa inceapa operatia de cezariana – sa scoata copilul ca sa nu moara.
Legată de mâini și de picioare, simțeam că mă sufoc, că nu mai am aer. Panica îmi pulsa prin tot corpul, dar printre lacrimi și frică, vocea mea tremurândă îl ruga pe doctor: „Începeți! Scoateți-l, să nu moară!” Nu mai conta nimic altceva, doar să-l știu în siguranță.
Eram gata să îndur orice, chiar și să fiu tăiată pe viu, dacă asta însemna că el va fi bine. Ultima imagine pe care am reținut-o a fost ceasul de pe perete. 19:10. Apoi… întuneric.
M-am trezit pe la 9 seara. Am deschis ochii și, printre luminile difuze și ecourile vocii infirmierei, am văzut minunea mea. Micuț, roz spre roșu, dormind liniștit. Comoara pe care o purtasem în mine timp de 36 de săptămâni. Mi l-au arătat doar câteva secunde, apoi l-au dus la terapie intensivă – avea doar 2200 de grame și avea nevoie de ajutor.
Mă simțeam de parcă fusesem tăiată în două. O senzație stranie, dar în momentul în care l-am văzut pe luptătorul meu, am uitat orice durere.
Când a venit soțul, primul lucru pe care cică l-am cerut a fost… o felie de pepene roșu! Fusesem atât de marcată de faptul că nu apucasem să termin felia din frigider, încât chiar și în acel moment de după naștere, mintea mea s-a agățat de acel detaliu absurd.
A doua zi, am urcat să-l văd din nou. O mână de om. Atât de mic, atât de fragil, dar cu un suflet puternic, care va fi alături de mine toată viața.
Citeste pe larg NASTEREA PRIN CEZARIANA – GHID COMPLET
Mi se parea atat de mic…insa stiam ca va lupta.
A fost hrănit la tetină imediat după ce i s-au făcut analizele, pentru că plângea de nu se mai putea cu el. Un mic luptător, nerăbdător să trăiască! A respirat singur din primele clipe și s-a adaptat surprinzător de bine la viața extrauterină.
Am plâns mult. Pentru fiecare gram pe care îl pierdea, pentru fiecare zi în care mă temeam că ceva nu va fi bine. Nu știam atunci că această scădere fiziologică este normală… îmi era frică să nu slăbească prea mult. Dar acum, când îl privesc, știu că totul a fost doar o etapă. Acum este bine. Și nu mă mai satur să îl privesc, să-i simt căldura, să-i ascult respirația liniștită.
Pe 10 a împlinit o lună. A trecut deja de 3 kg, iar de luni vom putea renunța la formula specială pentru prematuri și vom intra în categoria bebelușilor cu greutate normală. O reușită atât de mare pentru un suflet atât de mic!
Aceasta este povestea nașterii îngerașului meu luptător, Sebastian-Mihai, o poveste pe care i-o dedic lui.
Sentimentul acesta mi se pare un vis… Uneori, încă nu îmi vine să cred că este al meu. Că acest miracol, această minune, este parte din mine. Este cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată de la Dumnezeu.
Te iubesc, puiul mamei! Să îți dea Dumnezeu sănătate și o viață frumoasă, plină de lumină și iubire! 💙
Va multumim ca ati acordat putin timp citind povestea noastra! – Andreea mamica de ingeras Sebastian Mihai.
Publicat initial pe forumul de nasteri de la Desprecopii: NASTEREA UNEI STELE
Alte povesti de nastere remarcabile
O naștere la Paris: o cezariană, o zgripturoaică și o fetita un pic grabită
Am născut de ziua mea, după ce plănuisem evadarea din spital – jurnal de nastere
Bine ai venit, bebelușule drag – povestea unei nașteri in pandemie, cu teste și reanimare
![](https://www.desprecopii.com/Images/imima(1.gif")
.gif)
Ai nascut de curand si vrei sa ne povesti povestea nasterii? Trimite povestea nasterii puiului tau pe mail si noi o vom publica pe Desprecopii – cel mai citit site al parintilor din Romania. Povestea nasterii tale este o amintire speciala si unica care poate ajuta alte mamici in momentele grele ale nasterii. Daca povestea nasterii tale va fi publicata, iti vom trimite gratuit – o Geanta Bebelusului.
