Mi-am dat seama ce făcusem abia când mi-am coborât privirea în jos. Se uita cu ochii ei mari, întrebători la mine ca și cum albastrul din privirea ei merita o explicație.

-Îmi pare rău că am țipat la doamna. M-am enervat, din cauza asta.

-Mami, mami ce s-a întâmplat?

-Nu s-a întâmplat nimic, mami s-a enervat deși nu trebuia să o facă. Îmi pare rău că am țipat, chiar îmi pare rău. Iartă-mă puiule.

Îmi venea să urlu atât de tare încât dacă aș mai fi avut-o pe femeia aia lângă mine, mi-aș fi pierdut mințile cu ea. Cel mai mare regret al meu era că Sara făcuse parte din asta, asistase la discuția aprinsă, mă văzuse pe mine, mama ei, eroul ei, exemplul pe care ar trebui să-l aibă cum își pune mintea cu o necunoscută.

Dar mă jur, nu m-am putut abține. Mi se pare strigător la cer cum trăiesc unii pe planeta asta, uitându-se doar la ce se întâmplă în viața lor, în calea lor, în fața lor, nici stânga, nici dreapta. Și măcar de femeia asta s-ar fi uitat în față…

Totul a început ieri când m-am dus cu fetele până la magazinul de lângă noi să cumpăr pâine. De obicei nu le iau cu mine la cumpărături, ieri chiar nu am avut încotro, motiv pentru care am ales un magazin mic, de bloc, unde ai intrat, ai pus mâna pe pâine, ai plătit și ai și ieșit.

Să nu vă închipuiți, însă, că dacă e magazin mic am uitat de măsurile de precauție din această perioadă. Pe ușă scrie clar că nu se intră fără mască, ba chiar se reamintește în scris să se țină cont de distanțare și să se respecte liniile roșii marcate pe jos, să nu se intre mai mult de 3 persoane înăuntru. Lucruri de bun simț, pe care oricum ar fi trebuit să le știm de la televizor, din online, din presa scrisă. anyway.

Stau și eu la rând, ca omul, în fața magazinului, cu căruciorul lângă mine, cu Sara ținându-se de cărucior și încerc să le explic fetelor că aici trebuie să avem răbdare, să se golească magazinul și apoi intrăm. O întreb încă o dată pe cea mare dacă vrea mască, la un moment dat, văzându-mă pe mine i s-a părut interesant să o poarte și pe nas, Sara zice că nu, în fine, vorbeam cu fetele dintr-astea.

Și apare duamna, fără mască, cu câteva pungi în mână, se strecoară printre perete și cărucior, habar nu am cum încape că nu era foarte subțirică, și după ce că efectiv mi-a atins copilul, căruțul și habar n-am ce că mie tot nu-mi vine să cred cum i-o fi tresărit prin cap să o ia pe acolo, se împiedică de o roată a căruciorului, mai să se prăvălească în cap.

Stupefiată eram, vorbele îmi înghețaseră pe vârful limbii și deși voiam cu tot dinadinsul să-i spun vreo două, eram prea mirată de întâmplare. Cum să o ia tocmai pe acolo, efectiv nu e loc nici pentru un copil. Și apoi ne distanțăm, ne ferim unul de celălalt, ce-o fi fost în mintea individei?

La care, dumna, enervată deja:

-Pfai, m-am și împiedicat. Și ai venit cu căruciorul fix în drumul meu.

-Poftim?

Vă zic clar, când s-au întâmplat toate astea, deși am vrut să sar pe ea, n-am știut cum să reacționez pentru că mi-am zis că o fi fost vreo greșeală, poate dumna era cu gândurile în altă parte, poate total nevinovată s-a precipitat într-un moment și fără vreo rea intenție, atât a putut în momentul ăla. Doar că atunci când am văzut că tot ea sare cu gura cum am apărut din văzduh să-i pun piedică cu căruciorul, n-am mai putut să mă abțin.

-Doamnă dragă, eu aici eram, așteptam la rând să se elibereze magazinul, stăteam distanțată de ceilalți oameni. Lucru pe care dumneata nu l-ai făcut.

-Mai sari și cu gura! Tu n-ai văzut că era să mă împrăștii pe jos?

-Doamnă, vorbiți serios? Efectiv ați luat căruțul în brațe, nu înțeleg de ce nu v-ați depărtat. Mai sunt și cu doi copii după mine.

Fumegam, eram roșie la față și nu mai puteam de draci. La cât de tare mă străduiesc să ne ferim în perioada asta, parcă cad în tot felul de situații penibile și uit cum ar trebui să reacționez.

A ieșit un băiat din magazin, mi-a zis să n-o bag în seamă. Unii oameni atât pot. Eu știu asta, doar că ce mă doare pe mine, acum sunt ochii ăștia albaștri care m-au văzut cum mă transform în leoaică. Și nu știu cât am reușit să o fac să înțeleagă, apoi, că uneori, oricât de mult s-ar controla, nici oamenii mari nu știu să reacționeze.

Mi-e ciudă că am lăsat o necunoscută să-mi strice ziua, că s-a lipit efectiv, s-a șters de căruciorul în care stătea Mara, că am intrat în polemică cu ea, că nu fug când văd că nu am cu cine, că nu știu mereu cum să le protejez pe fete, că Sara mi-a cunoscut latura asta, a mea. De asta mi-e cel mai ciudă, că acum mă cunoaște și așa.

Mi-e atât de ciudă.

---

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Photo by Humphrey Muleba on Unsplash

Articol publicat original pe blogul MamicaZburatoare.ro.