Trag aer în piept și expir încet dar lung astfel încât să se ducă toate gândurile impulsive care îmi trec acum prin minte. Repet procedeul de două trei ori și afișez un zâmbet mai mult forțat și căscat

decât cel pe care îl știu că mi se potrivește firesc pe față.

Mă străduiesc să nu  las să-mi iasă pe gură cei cinci porumbei care ar putea să pornească o întreagă dezbatere despre ce este și  ce nu este bine să faci. Ce au făcut alții, cum se face din moși strămoși. Totuși, ideea îmi rulează clar în minte, ca o reclamă care se repetă până ai memorat și brandul și jingle-ul iar o forță necunoscută te-a convins de mult să le cumperi produsul: „Ce te interesează pe tine?”.

O aud cum pune parafa pe fișa medicală după care simte nevoie să dubleze ca și cum vorbește cu cineva care își pierde memoria la fiecare 60 de secunde.

„Alăptarea și întoarcerea la muncă nu merg împreună!” 

Nu mai spune, vorbește iar Magda cea mută sau vocea revoltată din capul meu, de data asta parcă ieșindu-mi un pic din corp și repezindu-se spre doamna doctor să-i plesnească cuvintele. Dar nu zic nimic, tac molcom și aștept nerăbhdătoare măcar un argument valid pentru care ar trebui să-mi înțarc copilul.

„Este deja prea  mare să mai sugă!” zice cucoana parcă ghicind ce se petrece în capul meu. Ei hai, mă scutur eu și îmi înghit cuvintele imediat ce pun mâna pe fișa aia să dau să ies mai repede din sală. „Oricum, e apă chioară!” doamna doctor, specialitate (atenție) ginecologie, ține morțiș să-mi amintească.

Dar nu e recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății să alăptezi 2 ani și peste, dacă este posibil? Îmi închipui că o întreb deși nu am curaj să o fac cu adevărat. Nu cu voce tare. Doamna doctor are pixul în mână, e singura care are dreptate, azi tac și zic ca ea dar fac ca mine. Chiar dacă mă zgârie pe creier „cât mai ai de gând să alăptezi, ăsta”, chiar dacă știu că din cauza ei se prea poate să fi înțărcat câteva mame, chiar dacă sunt sigură că nu e un om rău, poate doar o femeie care suferă, nu e informată, nu poate da mai mult.

Căci asta mă irită cel mai mult. Că sunt mame pe planeta asta care o duc greu, sunt vulnerabile, se agață de fiecare  halat alb pe care îl întâlnesc în cale pentru un sfat. Și uneori, din fericire nu de fiecare dată (am întâlnit medici extraordinari pe care mi-am dorit să-i iau acasă) primesc cele mai neinspirate sfaturi și sunt reduse la rangul de „nu ai habar de nimic„.

Nu e prima dată când sunt întrebată dacă vreau să înțarc la 18 ani, nici dacă alăptez până o să ajungă la facultate. De cele mai multe ori nici măcar nu sunt întrebată dacă îmi este bine sau am nevoie de ceva, singura preocupare și cea mai importantă este DE CE nu înțarc și cât mai am de gând să mă păcălesc că alăptatul prelungit aduce cu sine multe beneficii. Însă, tocmai pentru că nu e prima dată când sunt pusă în astefel de ipostaze, nu mai am cum să mă supăr și țin răspunsurile la mine, în cdaz că dau de cineva care merită osteneala să afle răspunsul la marele DE CE.

Din capul locului vreau să vă zic că nu e nimic în neregulă din punct de vedere al dezvoltării psihice la un copil alăptat, dincolo de perioada de 1 an sau 2 ani. Există studii care vorbesc de spre independența și autonomia copilului atunci când acesta are legături siguranțate cu părinții lui.

Alăptez pentru că:

• alăptarea are beneficii indiferent de vârsta copilului sau a mamei, chiar dacă se schimbă compoziția laptelui matern, acesta contribuie, în continuare, la creșterea și dezvoltarea sistemului imunitar al copilului.
• copilul meu și cu mine, amândoi simțim că încă ne e bine și că mai putem continua așa. Totul se întâmplă firesc, de la sine, fără să ne fi făcut vreun plan.
• nu contează că m-am întors la muncă, copilul meu s-a adaptat perfect la noile schimbări și cât sunt plecată nu cere și nu întreabă.
• vor exista perioade în care poate se va îmbolnăvi, va avea probleme digestive, etc (am pățit-o la Sara cu o enterocolită) și laptele matern va fi singura mâncare pe care o va accepta. Să nu mai vorbim de celălalt tip de alinare și confort.
• alăptarea prelungită este ceva normal de secole întregi. Din păcate, deși nu ne dăm seama, am ajuns să condamnăm și să stigmatizăm lucrurile firești.
• nimeni nu poate decide în locul meu ce este bine sau nu să fac.
• alăptarea este iubire.

Dacă e mereu simpu? Nici vorbă! Dar cînd mi-e greu mă aplec cătreea, fetița mea și îmi amintesc de ce merită să continu. Cum toate trec atunci când pielea mea îi simte obrazul ei fin, cum mă mângâie și mă alintă de parcă ea mi-ar da mie ceva și nu invers. De fapt, eu sunt cea care se încarcă, privind-o. #alăptareaeiubire

---

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articol publicat original pe blogul MamicaZburatoare.ro.