Sunt un copil al comunismului. Un decreţel. Unul din sutele de mii de copii născuţi într-o epocă apusă. Am avut o copilărie fericită. Si acum la aproape 30 de ani de la schimbarea definitivă a regimului ceauşist, pot să spun acelaşi lucru.
Nu am ştiut, cum nu ştiu nici acum prea multe despre regele Mihai şi despre monarhie. Stiu exact cât şi mai ales cum trebuia să ştiu prin modificarea realităţii de către regimul dictatorial ce i-a urmat. Si ca mine zeci de milioane de oameni au fost minţiţi sistematic zeci de ani prin construirea unei realităţi paralele. Nu m-a durut nimic atunci. Nu avea cum să mă doară.
Mulţi dintre noi au murit înainte de ziua de azi. Nu au suferit vreo traumă anume. Nici nu aveau pentru ce. Ziua tuturor s-a scurs identic una după alta înghiţind realitatea modificată în mod aproape natural de către cei care au dorit sa o schimbe. Sau a devenit aproape natural.
De o bună bucată de timp însă viaţa mi-a oferit şansa să ascult şi alte realităţi. Simple dar dureroase. Uneori cea mai grea durere este dată de demnitate. Sau de lipsa acesteia.
Pentru că azi, când regele Mihai, ultimul rege al României s-a stins, mi-am dat seama că durerea şi greutatea dusă tăcut zeci de ani de către acesta, nu are o măsură anume. Ea a fost şi a rămas tributară unei coroane ce i-a depăşit fiinţa.
Tata si Moderator cu experienta pe Desprecopii.com. Vizitati blogul lui Marius.
