Nu vreau performanta pentru copiii mei

Nu vreau performanta pentru copiii mei

Ansamblu

O să pornesc mai puțin poetic acest articol, de data asta, pentru că nu-mi pot manifesta starea de ciudă și de neputință decât scriind abrupt, precum viața curmată atât de nedrept a celor doi adolescenți de pe Munții Retezat. Amândoi erau două fenomene, doi alpiniști de calibru mondial, doi copii cuprinși de propria pasiune, dar și de dorința de performanță, care sper că era tot a lor.

Astăzi, simt să scriu despre dorința de performanță a celor din jurul micuțului talentat, despre cei care vor să culeagă roade și să își umple capurile de mândrie, pe care o uită a doua zi.

M-am certat tare cu un număr de persoane atunci când a apărut cartea gimnastei care povestea cum erau bătute fetițele pentru performanță. Ne-am certat pentru că mi s-a părut trist să crezi că este necesar să bați niște copii pentru mândria unei țări.

” Lasă că așa a ajuns România cunoscută. Acum nu mai avem sport. Își răsfață părinții copiii și ceartă profesorii sau antrenorii să nu intre în ei. Așa se face performanța!”

Mândrie satisfăcută prin chinul altora

Eu afirmații de genul nu le înghit și pace. Nu mi se pare deloc firesc să bați, să umilești, să abuzezi niște copii pentru mândria unei țări, să audă lumea de țara ta. Eu prefer să nu știe nimeni de țara mea, nu pe altarul și pe sufletele suferinde ale unor copii. Sinceră să fiu nu văd deloc diferența dintre fenomenul asta și circurile romane, unde oamenii se distrau pe seama fricii și disperării semenilor. Și acum ne strângem pe stadioane rotunde, bem bere și spargem semințe, leșinăm de plăcere dacă e cu câștig sau înjurăm ca la ușa cortului dacă a avut bietul sportiv o zi mai proastă. A două zi uităm totul, nu mai este nicidecum important pentru noi cine sau de ce a câștigat, ne-am umplut cu adrenalina momentului și am plecat acasă liniștiți, la perna noastră moale.

Diferența constă în felul în care se ambalează lucrurile acum. Pe vremuri vedeai suferința în direct, în fața ta, iar oamenii se distrau copios de moartea sau mutilarea celorlalți. Acum ne-am ” civilizat” și chinul se face anterior, iar noi vedem doar partea frumoasă, de concurs, dar comportamentul e similar. Ne rugăm să pice adversarul, să își rupă ceva, înjurăm, ne batem între noi, că doar avem credințe diferite. Păcălim un pic creierul cum că totul este în regulă, dar de cele mai  multe ori nu este. În spatele performanței se află ani de chin, nu întotdeauna voit.

Succesul înseamnă muncă, dar depinde cu ce te hrănești

” Dar uite câte beneficii le aduce faptul că au făcut performanță!” Eu zic Slavă Domnului că măcar primesc asta! Ar fi fost absurd să nu aibă nici beneficii. Dar aceste bonusuri sunt suficiente ca tu, părinte, să îți împingi copilul spre asta? Este ce îți dorești tu sau copilul? Ești convins de talentul și de pasiunea copilului tău sau doar speri că va avea o viață mai bună?

Succesul înseamnă muncă negreșit, dar depinde foarte mult cu ce alegi să te hrănești, dacă succesul este hrana care te satisface cel mai tare și atunci da, ești pregătit pentru orice sacrificiu. Altfel, oamenii trăiesc chiar bine și în condiții mai puțin vitrege, fără a avea succesul ca masă principală.

Să nu se mai facă sport de performanță? Nu este nici asta soluția, pentru că sunt indivizi extrem de talentați și de pasionați care trăiesc cu și pentru asta. La ce cred eu că ar trebui să fim atenți înainte de a oferi carne de tun marelui circ? Pentru că un procent mare dintre cei care vor performanță cam la stadiul asta se opresc, la a fi garnitura de lângă apetisanta friptură.

  1. pasiunea se vede: cel mic se trezește oricât de devreme pentru a merge la antrenament, nu uită niciodată ce are de făcut, își pregătește singur totul pentru a doua zi, repetă și exersează continuu, simți și vezi că pentru asta trăiește
  2. talentul se vede: nu prin spusele anumitor antrenori care vor copii mulți din diverse motive, se vede prin faptul că cel mic nu este foarte certat, este puțin timorat, puțin frustrat.
  3. discernământul îl are, de obicei, părintele! este musai să ne dezbrăcăm de dorințele noastre, să visăm că ai noștri copii vor fi și vor avea tot ce nu am avut noi. Toate aceste trăiri intense ne împing să ne blocăm de multe ori centrul rațiunii și să luăm decizii emoționale eronate. Vedem pasiunea din ochii copilului și el spune că vrea mai sus. Noi știm că în momentul respectiv mai sus e periculos și dacă am mai lăsa creierul rațional o fracțiune de secundă în activitate am realiza că se poate mai sus, nu le tăiem aripile, dar nu în secunda aia, poate chiar în cea următoare. Dar creierul emoțional ne face inima să bată cu putere și nu vrem să pierdem licărirea din ochii copilului și spunem da, câteodată cu prețul vieții ( nu fac referire la cazul copiilor din munții Retezat, ar fi inuman să pun o vină atât de grea pe umerii unor părinți deja îndurerați). Vorbesc în termeni generali despre echilibrarea raționalului și a emoționalului, în special atunci când creștem copii.

De ce nu vrea performanță pentru copiii mei?

Pentru că deocamdată nu a dat niciunul semne de pasiune sau talent pentru ceva. Asta nu înseamnă că nu sunt expuși tuturor posibilităților. Dacă la un moment dat se va dovedi că sunt suficient de pasionați și talentați pentru ceva, poate voi reveni cu un articol de ce am ales performanța și cum mă voi strădui să o susțin, nelăsând loc umilinței.

Ce aș recomanda cu tărie părinților care au copii, ce fac și pot face performanță este să facă mai multe presiuni pentru ca toate cluburile, echipele să aibă un terapeut pentru toți cei implicați în proces, nu doar pentru sportivi. Și antrenorii au nevoie și părinții copiilor. Este spre binele tuturor să aibă și emoționalul bine ancorat în realitate și mai ales să și-l cunoască. De foarte multe ori, noi oamenii nici nu ne cunoaștem foarte bine latura interioară, emoțională și avem senzația că facem lucrurile sau luăm deciziile conștient, când lucrurile erau de mult timp decise de emoțional.

Despre Autor

Gabriela Maalouf

Gabriela este trainer NLP pentru copii și părinți, certificat în Marea Britanie, NLP Practitioner, jurnalist, consiler dezvoltare personala, acreditat de Ministerul Muncii, Ministerul Educației, atât în România, cât și în UE. Gabriela a lansat în Romania teoria Parentingului Personalizat, plecând de la practică și ajungând la teorie. Gabriela este mamă a doi copii.