Uf, cum a fost cartea asta. M-a răscolit cu totul, m-a purtat prin viața personajului de la copilăria lui și până în momentul în care și-a dat seama exact cine este ca adult și ce a trebuit să facă ca să ajungă aici. Mi-a plăcut de la început și până la final când mi-am dorit să nu se termine, să mai fie câteva pagini de citit. Probabil o să o recitesc de fiecare dată când o să-mi fie dor de o poveste reală, spusă cu modestie și recunoștință.
Dulcele bar este o carte autobiografică scrisă de Moeringher, scriitor american și jurnalist.
Date despre autor
J.R. Moeringher s-a născut în New York și a crescut o parte din viață în Manhasset, New York și o alta în Scottsdale, Arizona. A absolvit Universitatea Yale în 1986. Și-a început cariera în jurnalism ca asistent la publicația The New York Times. A lucrat și pentru Los Angeles Times în Atlanta și Denver, Colorado.
În 2000 a câștigat premiul Pulitzer.
Cartea spune o poveste despre creșterea, învățarea, maturizarea, transformarea unui copil care trăiește într-o familie monoparentală. Faptul că este crescut doar de mamă îl face pe protagonist să fie mereu în căutarea unei figuri panterne și să găsească mentori și exemple în jurul său. Prima dată unchiul Pete cu ajutorul căruia descoperă un loc cu totul magic, barul unde își face veacul printre bărbați adevărați printre care își construiește copilăria și adolescența.
Ce mi-a plăcut
Dulcele bar este o carte care te învață să-ți învingi teama, este o poveste în care scriitorul a folosit cuvintele potrivite ca să lase povestea să fie descoperită. Este dovada vie că nu ne naștem curajoși, ci această caracteristică se antrenează. Despre cine suntem și cât de onești ne permitem să fim cu noi. Despre efortul cumulat al multor oameni în viața unui singur copil (it takes a village to raise a kid). Am apreciat relația frumoasă și strânsă pe care o avea protagonistul cu mama lui, felul în care o admira și o idolatriza și m-a impresionat modul în care mama este descrisă prin ochii copilului ei, cum acesta își ia în cârcă responsabilitatea tristeții ei, problemelor pe care le are, a renunțării ei la facultate. Un copil care vrea mereu să-și ajute mama, să o împlinească.
În carte sunt redate mai multe faze din viața lui J.R. începând cu o copilărie în casa bunicilor și relația cu unchiul, cu verii lui, cu bărbații de la bar pe care îi descoperă și îi transformă în prieteni, apoi mutarea lui împreună cu mama într-un loc îndepărtat, acolo unde e silit să-și ia viața în piept și se simte dator să-și protejeze mama.
Mai târziu, când eroul nostru reușește să intre la o școla prestigioasă și să o absolve, e pe deplin recunoscător mamei și susține că meritul este al amândurora. Aici pot să povestesc despre un pasaj în care mama insistă ca J.R. să-și cumpere un inel de absolvire, iar tânărul cumpără inelul dar i-l face mamei cadou, în semn de recunoștință pentru toată dăruirea ei.
Găsiți recenzia video pe canalul meu de youtube.
M-am regăsit în personaj, mi-am asemănat povestea de viață cu a lui. Mi-a amintit de sacrificiile mamei mele ca eu și frații mei să ne terminăm studiile și să învățăm o meserie. Așa cum îi place Livianei să spună, este o carte cinstită, scrisă cu onestitate și naturalețe firească, genul de lucruri pe care nu poți să le cosmetizezi. Poate de aceea mi-a și plăcut atât de mult.
M-a impresionat toată căutarea lui pentru un tată care nu-și dorea să aibă de-a face cu el. Pentru numele pe care ar fi trebuit să-l definească, ca om, ca bărbat.
Aș recomanda-o oamenilor care scriu. E un exercițiu bun să citești o carte în care nu subiectul fascinează, ci unghiul de abordare.
Știu că se spune că poveștile bune nu au legătură cu poveștile în sine ci cu felul în care sunt scrise. În jurnalism asta se numește jurnalism narativ. Dar dincolo de faptul că e o poveste bine scrisă, mie mi se pare că subiectul e interesant tocmai prin faptul că nu are nimic spectaculos în el ci relevă viața fix așa cum este ea.
Trei cuvinte care descriu cartea Dulcele Bar
Onestă, firească, emoționantă. E o carte în care m-am regăsit.
Pasajul preferat
Paragraful din primele pagini ale cărții în care este este descrisă casa bunicului, casa de câcat este printre cele mai bune descrieri pe care le-am citit.
„Locuiam cu mama în casa bunicului meu, o bornă pentru Manhasset, aproape la fel de cunoscută ca barul lui Steve. Oamenii treceau adesea cu mașina prin dreptul casei bunicului și o arătau cu degetul, și odată l-am auzit pe un trecător dându-și cu părerea că locuința suferea probabil de un soi de „boală dureroasă a caselor”. De fapt, suferea de comparații. Printre elegantele case „de turtă dulce” victoriene și cochetele locuințe în stil colonial olandez, căsuța Cape Cod a bunicului era de două ori îngrozitoare. Bunicul susținea că nu își permite să o repare dar adevărul era că nu-i păsa. Cu o tentă de sfidare și mândrie pervesă o numea Casa de Căcat și nu se sinchisea când acoperișul începea să se încovoieze ca ca un cort de circ. Nici n-a băgat în seamă când vopseaua a început să cadă de dimensiunea unor cărți de joc. I-a căscat bunicii în față când aceasta i-a atras atenția că drumul de acces se crăpase în zigzag de parcă ar fi fost lovit de trăsnet- și chiar îl lovise trăsnetul. Verișoarele mele văzuseră fulgerul sfârâind de-a lungul drumului și ratând cu puțin acoperișul. Până și Dumnezeu, mă gândeam, arăta cu degetul spre casa bunicului.”
Cartea am citit-o la recomandarea Livianei, fondatoarea grupului de facebook Reading is Cool.
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
Articol publicat original pe blogul MamicaZburatoare.ro.
