O naștere intre agonie și extaz – intre speranță și așteptare: experiența unei cezariene de urgență la Maternitatea Cantacuzino
O naștere intre agonie și extaz - intre speranță și așteptare: experiența unei cezariene de urgență la Maternitatea Cantacuzino: articol preluat de pe Desprecopii.com. | Linkul original aici
Verdictul a fost sec:”Intri in operatie acum!”. M-am trezit 40 de minute mai tarziu si vedeam totul ca prin ceata. Apoi a trecut unul dintre doctori sa vada cum ma simt si daca mi-am revenit din anestezie, si l-am intrebat si pe el daca fetita e bine. Raspunsul lui ezitant “binisor” mi-a dat fiori si mi-a confirmat suspiciunile pe care le resimteam: ceva nu era in ordine.
Fetita se nascuse cu hernie diafragmala, ceea ce insemna ca intestinele si stomacul fetitei nu erau in cavitatea abdominala ci erau la un loc cu plamanii si inima. Din acest motiv unul dintre plamani se dezvoltase insuficient, iar inima era presata de toate organele. Era grav si nu mi s-a ascuns acest lucru. Nu doresc nici celor mai crunti dusmani ai mei sa treaca prin asa ceva….
Credeam ca o sa fie usor de povestit, mai ales ca povestesc cu sufletul, dar vocatia de prozator nu e la indemana oricui. Voi incerca totusi sa imi relatez experienta in speranta ca va folosi cuiva, candva. Anul trecut, tot aici pe acest site, deplangeam moartea baietelului surorii mele din cauza inconstientei unor medici de la Maternitatea Cantacuzino. Acum vreau sa va arat si fata umana, dezinteresata si profund dedicata meseriei, a catorva dintre medicii care mi-au salvat copilul…
veti citi
Verdictul a fost sec:”Intri in operație acum!”
M-am trezit 40 de minute mai tarziu si vedeam totul ca prin ceata.
Era grav…
Atat medicii, cat si asistentele si infirmierele s-au purtat exemplar
M-am vazut iesind din spital singura, fara mogaldeata mea
Si a inceput asteptarea
Nașterea la Maternitatea Cantacuzino – alte experiente povestite de mămici
Credeam ca o sa fie usor de povestit, mai ales ca povestesc cu sufletul, dar vocatia de prozator nu e la indemana oricui. Voi incerca totusi sa imi relatez experienta in speranta ca va folosi cuiva, candva. Anul trecut, tot aici pe acest site, deplangeam moartea baietelului surorii mele din cauza inconstientei unor medici de la Maternitatea Cantacuzino. Acum vreau sa va arat si fata umana, dezinteresata si profund dedicata meseriei, a catorva dintre medicii care mi-au salvat copilul…
Verdictul a fost sec:”Intri in operație acum!”
Totul a inceput pe 7 martie. Fusesem la control si cu o saptamana inainte, la Maternitatea CFR2, pentru a mi se programa data exacta a cezarienei. Eu una eram pregatita de atunci. Dar doctorul a decis ca e prea devreme si m-a chemat vineri, 7 martie, la control.
Desi nu mi se spusese, eu am venit pregatita cu tot ce imi trebuia pentru spital. Impreuna cu sotul meu asteptat emotionati venirea doctorului. Doctorita care imi supraveghease evolutia sarcinii era doar a doua mana la operatie. Dar doctorul primar (care este de altfel si directorul spitalului) fusese blocat la Ministerul Sanatatii, asa ca il rugase pe seful sectiei de Obstretica si Ginecologie sa preia examinarea.
Verdictul a fost sec:”Intra in operatie acum!”. Va imaginati ce emotii ne-au cuprins. Era primul copil. Iar decizia de a face cezariana imi apartinea integral, fara nici un fel de cauze medicale.
Am vrut cezariana, pentru ca sunt inca marcata de moartea nepotelului meu datorata unei nasteri naturale fortate si nereusite. Asa ca am ales din start cezariana. Si acum, privind reprospectiv, ma gandesc ca hotararea mea privind cezariana nu a fost intamplatoare, pentru ca altfel copilul meu nu ar fi trait nici macar 5 minute. Nimic nu e intamplator in viata si am invatat sa nu mai cred in coincidente!
• Citeste si Ce trebuie sa stii inainte de a trece printr-o nastere prin cezariana
Am fost preluata de personalul medical, mi s-a pus sonda, dupa care am asteptat cateva minute pregatirea salii de operatie. In aceste cateva minute, am avut timp sa imi instruiesc sotul si sa ne amuzam pe seama unei “coincidente” (inante de aceasta intamplare, mai credeam in existenta lor!): doctorita care imi supaveghease sarcina era de origine araba, seful sectiei, prima mana la operatie era de origine araba, iar unul dintre medicii care participau la operatie era de asemenea arab.
Marturisesc ca la momentul respectiv nu eram tocmai un fan al etniei in cauza. Cum spuneam, m-am amuzat impreuna cu sotul meu de adunarea pan-arabica din sala de operatie, dupa care am fost urcata pe masa si anesteziata.
M-am trezit 40 de minute mai tarziu si vedeam totul ca prin ceata.
Simteam, mai mult decat vedeam, prezenta sotului meu si cred ca l-am intrebat de zece ori: ce e? e bine? El ma asigura ca totul e in regula si ca fetita e bine. Apoi a trecut unul dintre doctori sa vada cum ma simt si daca mi-am revenit din anestezie, si l-am intrebat si pe el daca fetita e bine.
Raspunsul lui ezitant “binisor” mi-a dat fiori si mi-a confirmat suspiciunile pe care le resimteam: ceva nu era in ordine. Cand doctorita mea a venit la mine si a inceput sa ma intrebe daca am avut vreo problema in timpul sarcinii pe care nu i-am semnalat-o, am inteles ca era grav. Si ea mi-a confirmat.
Era grav…
Fetita se nascuse cu hernie diafragmala, ceea ce insemna ca intestinele si stomacul fetitei nu erau in cavitatea abdominala ci erau la un loc cu plamanii si inima. Din acest motiv unul dintre plamani se dezvoltase insuficient, iar inima era presata de toate organele. Era grav si nu mi s-a ascuns acest lucru.
Nu doresc nici celor mai crunti dusmani ai mei sa treaca prin asa ceva. Stiu ca multe dintre voi au avut din pacate experiente similare. E ingrozitor! Mi s-a spus ca fetita va fi transferata la spitalul Marie Curie si ca era obligatorie operatia. Simteam ca o iau razna. Nu ma puteam controla, tremuram si plangeam, si sotul meu incerca bietul sama calmeze. Ma simteam neputincioasa, mai ales ca eram blocata in patul acela de spital.
In urmatoarea ora fetita a fost transferata la spitalul Marie Curie, iar a doua zi a fost operata. Inainte de operatie l-am rugat pe sotul meu sa boteze copilul, pentru ca stiam cat sunt de mici sansele. A botezat-o Maria Theodora. Operatia a reusit, dar acum totul depindea de mititica. Respira ajutata de aparat si nu se putea spune cand si mai ales daca va putea respira singura.
Atat medicii, cat si asistentele si infirmierele s-au purtat exemplar
Eu m-am refacut fizic imediat, si la trei zile dupa operatie am fost externata. Personalul medical din maternitate a fost exemplar. Pot sa spun ca am intalnit prima maternitate unde asistentele se poarta absolut uman, fara sa ceara nimic si chiar daca nu le dai. Sunt niste adevarati oameni, cu suflet mare, care se poarta asa cum au nevoie gravidele si lauzele. Ma asteptam sa fiu pusa in situatii umilitoare s jenante, fusesem avertizata de toate prietenele mele care nascusera, dar nici vorba.
Atat medicii, cat si asistentele si infirmierele s-au purtat exemplar. Si repet: fara sa contribui cu nimic. Iar celor trei doctori arabi, nu am cuvinte sa imi exprim recunostinta si multumirea. M-au incurajat cat au putut si m-au supravegheat permanent sa nu fac vreo complicatie din cauza psihicului daramat.
M-am vazut iesind din spital singura, fara mogaldeata mea
Cand am fost externata, si m-am vazut iesind din spital singura, fara mogaldeata mea, am cazut din nou psihic. Imi imaginasem de atatea ori cum o sa plecam toti trei acasa, incat cand vedeam ca plecam doar doi, imi venea sa intru in pamant.
Imediat dupa externare m-am dus la fetita. Nu o vazusem niciodata si imi doream cu disperare sa o vad. Si am vazut-o. Dar erau atatea aparate conectata pe fiecare centimetru de piele, incat imaginea aceea plina de fire si drene nu m-a ajutat.
Si a inceput asteptarea
In fiecare clipa ma rugam lui Dumnezeu ca Maria sa aiba puterea sa lupte. In fiecare zi ii priveam trupusorul plin de fire si mi se rupea sufletul. Mi-as fi dat in orice moment viata pentru a o salva pe a ei. Doctorul care a operat-o pe Maria, dr. Oancea, si doctorita care a supravegheat evolutia post-operatorie a Mariei, dr. Costinean, sunt doi oameni extraordnari care au facut minuni cu Maria. Si au vrut sa primeasca nici un leu.
Treptat starea Mariei s-a imbunatatit si au inceput sa dispara de pe coprul ei firele si senzorii. Ultimul hop si cel mai mare ramasese insa: aparatul care o ajuta sa respire. Si intr-o dimineata, dupa zile de asteptare si de durere si de speranta, cand am intrat la Maria am vazut ca nu mai avea aparatul de respirat. Nu stiu cum am mers pana la ea. Cred ca am plutit.
Fetita mea respira singura. Doctorita a spus ca respira singura de 10 ore si nu avea nici un fel de complicatii. Si atunci am putut sa imi tin pentru prima data copilul in brate. Urmatoarele zile Maria a stat sub supravegherea atenta a medicilor, pentru a i se monitoriza ritmul respiratiei. Si mi s-a permis sa o alaptez, pentru a vedea si cum se adapteaza stomacul si intestinele la alimentatia normala. Micuta a reactionat foarte bine, agatindu-se de san de parca ar fi facut asta dintotdeauna.
Pe 22 martie Maria Theodora a venit acasa!
Sper ca povestea mea nu v-a plictisit. Ma bucur mult ca o am pe Maria si ca povestea mea are un sfarsit fericit.
Va doresc numai bine voua si puilor vostri.
Cu mult drag – Elena – poza fetitei mele
Publicat initial pe forumul de nasteri de la Desprecopii: NASTEREA UNEI STELE
Nașterea la Maternitatea Cantacuzino – alte experiente povestite de mămici
Nasterea la maternitatea Cantacuzino: am avut parte de o prima nastere naturala perfecta
Ai nascut de curand si vrei sa ne povesti povestea nasterii? Trimite povestea nasterii puiului tau pe mail si noi o vom publica pe Desprecopii – cel mai citit site al parintilor din Romania. Povestea nasterii tale este o amintire speciala si unica care poate ajuta alte mamici in momentele grele ale nasterii. Daca povestea nasterii tale va fi publicata, iti vom trimite gratuit – o Geanta Bebelusului.