O fi de vină şi vremea plângăcioasă de afară? Poate. Insă m-am surprins din nou bucurându-mă de succesul cuiva la modul în care mi-am şters ochii discret. Nu, nu am plâns dar mi s-au umezit ochii. La propriu. Nu am acest obicei. Atunci mi-au crescut ochii de mirare. Eu! Eu? Ceva nu e în regulă. Am devenit atent la mine. Nu, nu m-am înşelat. Si atunci? Cum aşa? Eu?
Imi ridic ochii spre geam gânditor. Stau şi mă gândesc că mi s-a mai întâmplat recent însă am ignorat. Sau poate m-am minţit? Sau poate…
Cred ca e de vină timpul. E clar că îmbătrânesc. Si el, timpul mă face să mă ramolesc, să nu mai pot să închid în mine la fel ca altădată ce nu vreau să las afară. Mă trădează ca o femeie frumoasă ce-mi zâmbeşte cu gura şi mă minte cu ochii. Si ştiu că nu am ce să fac decăt să-l accept. Să mă sucească şi să mă răsucească ca pe un pui de mâţă fără altă şansă decât să-şi accepte soarta, fie că-i place fie că nu.
Oftez. E clar ca e de la vreme. Sau nu? Imbătranesc… Oftez…. Timpul….
Tata si Moderator cu experienta pe Desprecopii.com. Vizitati blogul lui Marius.
