Stiam. Stiam ca voi fi dependent. Poate nu de la început e drept. Probabil este şi o predestinare deşi cel mai sigur este că nu sunt singurul. Categoric nu. Doar că nimeni nu poate să se pună în pielea altuia. De aceea suntem unici. Cu toate acestea toţi avem acelaşi limbaj. Si asta se vede. La unii mai mult, la alţii mai puţin. Insă prezenţa ei este acolo. De când ne naştem, până murim.

Uneori stau şi mă gândesc ca nici moartea nu mai este o barieră. Sau este una aparentă. Dar să nu discutăm despre moarte. Sa discutăm despre noi cei care trăim zi de zi, ceas după ceas. Viată ne fură momente. Atat de rapid şi fără să ne avertizeze încât ne dăm seama doar din când în când de cele mai multe ori în clipe neaşteptate. Ne izbesc exact în moalele capului şi ne lasă uimiţi. Uimiţi prin puritate, prin unicitate. Atunci asemeni unui fulger realizăm măreţia vieţii. Atunci ne oprim din iureşul zbuciumat al zilelor aruncate în spatele nostru încă negârbovit şi ne ridicăm privirea lucind cristalind sub povara unei lacrimi sincere pornite dintr-un nod din gâtul ce nu poate rosti nimic. Totul este oprit în loc. Doar inima bate de nebună cu 100 km pe oră făcând să ne vuiască timpanele.

Aşa mă simt uneori, de multe ori … mă simt pierdut în îubire pentru copii.

Tata si Moderator cu experienta pe Desprecopii.com. Vizitati blogul lui Marius.