Soarele dimineţii îşi înfige razele ca nişte suliţe în ochii ei. Nu are nici un pic de milă deşi ar mai dormi. Măcar un pic. Noaptea a fost lungă. Parcă prea lungă. Se ridică din pat ameţită de nesomn şi târşâindu-şi picioarele în papucii moi de casă se îndreaptă spre uşa de alături. O împinge uşor şi devine atentă în timp ce palma i se aşează uşor peste fruntea baiatului întors pe o parte ce doarme adânc. Oftează fără să sa spună nimic. Febra e încă acolo. Ia un tricou uscat şi-i scoate copilului cel ud de transpiratie în timp ce acesta mormăie ca un ursuleţ, visând probabil la zmeură. Gândul acesta-i zmulge un zâmbet pentru o secundă şi în timp ce lasă tricoul leoarcă de transpiraţie la baie se îndreaptă spre telefonul ce sună scurt în bucătărie:

• Alo! Da mamă…mai are febră. Stiu mamă, seamănă cu mine când eram mică. Stiu, mi-ai zis si ieri. Nu-ţi face griji!

Si discuţia continuă aproape ca în fiecare zi între Ioana si mama ei în timp ce Vlăduţ doarme în camera de alături mormăind din când în când ca un ursuleţ.

Simona îşi scutură capul uşor din stânga spre dreapta aranjându-şi o buclă rebelă din faţa ochilor. De când se ştie părul ei buclat a fost nărăvaş. La fel ca ea. O pufneşte râsul la imaginea unei fetiţe blonde cu o faţă rotundă, un nas mic si o gură toată mânjită de gemul de pe o pâine ce nu a încăput de poftă în gura ei. Se ridică de pe scaun pentru o pauza de lucru ce se cere singură de azi dimineaţă. In timp ce se aşează la fereastra biroului de la etajul 8 al clădirii se uită la vacarmul străzii:

• Alo! Ceau iubi…

Un zâmbet îi apare larg pe toată faţa uitând într-o secundă de universul biroului. Acum e clar într-o altă lume…a ei.

E seară. Soarele a fugit sub linia orizontului lăsând în urma lui o dâră roşiatică aprinsă ca un semn al zilei ce a trecut.  Mara îşi ia copilul din pătuţ se aşează comod în pat ridică uşor bluza şi zâmbind se uită lung către comoara ei ce încă doarme. Mai întârzie cateva clipe savurând acea clipa ce nu seamănă cu cea de ieri şi nici cu cea de alaltăieri. Apoi atingând nascul acel mic spune usor:

• Alo! Somnorici… nu ţi-e fomică?

Si aşteaptă zâmbind ca soarele ei sa rasară în timp ce soarele lumii se ascunde de tot sub orizontul roşiatic.

Zâmbesc şi eu scriind două cuvinte despre tine si despre o zi în timp ce îmi agăţ telefonul mobil între umăr şi cap:

• Alo? Mama? La mulţi ani!

Ma uit pe calendar si citesc:  8 Martie

Tata si Moderator cu experienta pe Desprecopii.com. Vizitati blogul lui Marius.